Ispita şi cele 10 porunci. Antologie

„Ispita şi cele zece porunci“, antologia pe care v-o propun Cotidianul şi Editura Univers, e o colecţie de răspunsuri la tentaţia de a călca strâmb.

Textele care au intrat în antologia păcatelor şi a legilor de care s-au rupt fac o indiscutabilă paradă de onoare literaturii din toate timpurile. Cu Tolstoi, Dickens, Dostoievski, Baudelaire sau Kafka în cuprins, volumul trecut prin filtrul abaterilor de la normă face însă mai mult decît o alăturare de autori indispensabilii culturii occidentale.

Povestirile şi fragmentele alăturate prin acelaşi liant tematic etalează, pe lângă reuşitele unor autori care au modelat scrisul de-a lungul veacurilor, toată gama de răspunsuri pe care le revendică gestul de a călca strâmb.

De la trezirea ultimă a lui Ivan Ilici, până la angoasa de a te şti condamnat fără apel, ca în labirinticele proze ale lui Kafka, drumul care duce de la ispită la păcat şi de la păcat înapoi la viaţă trece prin toate registrele de stare.

Luciditate, ironie, sarcasm, pildă, sadism sau orgoliu, toate ipostazele trăirii omului căzut în ispită îşi găsesc loc printre rândurile acestor meşteşugari ai frazei, care s-au ţinut departe de tentaţia moralismului.

Târgul cu diavolul este unul dintre nodurile tematice ale volumului, dar de la temă la tratare, variantele se înmulţesc o dată cu numărul anilor care desparte un autor de altul sau al gradelor care le măsoară temperamentele. Între „Diavolul şi Tom Walker“ de Washington Irving, de pildă, şi „Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl“ scrisă de discretul romantic german Chamisso se pune distanţa care separă istorisirea cu aer de farsă de damnarea din care romanticii au recuperat profilul omului de geniu.

Nu altfel se oferă marea temă a căderii pentru scriitori cum nu se poate mai deferiţi, precum preţiosul Villiers de L’Isle Adam sau scepticul Anatole France. Nu puteau lipsi primii autori care au transformat poruncile care anatemizează hoţii şi criminalii în povestiri poliţiste: E.A. Poe şi Chesterton, neîntrecut în ironii şi imposibile enigme detectivistice.

Şi cum unde e inteligenţă trebuie să fie şi umor, compania de scriitori inspiraţi de vicii şi transgresiuni a fost completată de doi autori gata oricând să ia şi Diavolul peste picior: Creangă şi Caragiale. „Repausul duminical“al lui Nenea Iancu e una dintre lejerele sugestii despre cum un bun creştin ştie să respecte ziua de odihnă, mai ales că nici o cârciumă bucureşteană nu închide uşa unor oameni de bine, mai ales în zi de sărbătoare.

Registrul lejer se împleteşte, aşadar, cu tonalităţile grave, farsa cu autenticitatea unei crize esenţiale, interogaţia cu imprecaţia şi detaşarea cu patima. Din fiecare rând al acestor cronici ale păcatelor iese la lumină o faţă a umanului, care tocmai prin greşeală îşi câştigă cele mai uluitoare trăsături.